Iulia Mustățea: Să intrăm direct în subiect…De ce Facultatea de Istorie?

Conf. dr. Rudolf Dinu: Motivele sunt variate… Din pasiune, în primul rând. Din pasiunea pe care am dezvoltat-o pentru istorie în perioada liceului, datorită profesorilor pe care i-am avut. Întâmplarea a făcut ca la Şcoala Normală ”Marin Preda” pe care am absolvit-o în Alexandria să am un foarte bun profesor, absolvent al Facultății de Istorie București, regretatul Ioan Moraru; fiul său, de altfel, a și urmat aceeași carieră, absolvind cu un an înaintea mea, în 1996. Cred că acest lucru a atârnat cel mai mult în balanţă: pasiunea pe care am dezvoltat-o față de materia numită Istorie. Sincer vorbind, în prima ipostaza nu plănuiam să urmez cursurile Facultății de Istorie; părinții mei se gândeau la cu totul și cu totul altceva. Asta se întâmpla înainte de 1989, este adevărat. Proiectul inițial a fost de a urma cursurile Facultații de Drept. Admiterea, în acest caz, era un chin, întrucât materia de pregătit, de studiat, era respingătoare. Trebuiau studiate documentele de partid, rapoartele Congreselor partidului, tot felul de povești de genul acesta, care nu mă atrăgeau deloc. Încurajarea care a venit din partea uneia dintre profesoarele mele de istorie, Elisabeta Balasan, si discuția pe care am avut-o cu părinții, și pe de alta parte, faptul că între timp a venit și revoluția, mi-au schimbat radical opțiunea. Am reușit să-mi conving și părinții. Din clasa a 11-a, practic, nu a mai existat nicio problemă în ceea ce privește opțiunea mea pentru Facultatea de Istorie.

I. M. Cât de mare a fost discrepanța între ce vă așteptați să găsiți în calitatea de student și ce ați găsit de fapt?

R.D. N-aș putea pretinde că aveam o imagine clară despre ceea ce avea să se întâmple într-un parcurs de cinci ani în Facultatea de Istorie de la Universitatea din București sau în oricare alte facultate de istorie din țară. N-aș putea spune, în sensul acesta, că mi-au fost înșelate așteptările, pentru că nu aveam o viziune clară cu privire la ceea ce aveam să studiez ori să întreprind în facultate. Știam doar ca o să merg într-un spațiu universitar, într-un mediu în care voi putea să fac ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în liceu, și anume să citesc istorie, să studiez istorie, să fiu în mijlocul celor care se ocupă de istorie. Îmi doream să fiu aproape și să fiu în mijlocul a ceea ce eu iubeam la vremea respectivă. Istoria era deja mai mult decât un hobby. Sincer vorbind, nu am avut alternative ca și pasiuni. Ulterior, am ajuns sa asimilez pasiunea cu cariera, sau să mă gândesc inclusiv în termeni de carieră ce înseamnă acest parcurs în Facultatea de Istorie și ce se întâmplă după. E adevărat, la vremea respectivă, opțiunile erau limitate, mult mai limitate decât astăzi.

I.M. Asadar, pasiunea este cea care a contat cel mai mult în cazul dvs.

R.D. Da, în cazul meu da. Mi-ar fi greu să spun că așa a fost pentru toată lumea la vremea respectivă, dar în cazul meu, da.

I.M. Astăzi, mulți aleg Facultatea de Istorie, din multe alte motive: fie iau in considerare faptul că se intră pe baza de dosar, fie că sună foarte atractivă secțiunea de Relații Internaționale…

R.D. Lucrurile sunt mult diferite din acest punct de vedere…Dar pe de altă parte, și societatea este diferită. Eu am intrat în această facultate în 1992. La vremea respectivă de-abia ieșisem dintr-un alt fel de regim, de-abia luam contact cu o serie întreagă de realități, altele decât cele cu care fusesem obișnuiți. Atunci, inerent, generația mea era încă destul de marcată de realitățile de dinainte de 1989. Societatea în sine nu era pe de-a-ntregul reformată. Sigur, în cazul meu, în 1992 când am intrat în facultate, epurarea – în sensul pozitiv al termenului – se produsese deja. Facultatea scăpase de cei care nu își aveau locul în corpul profesoral, și atunci nu ne-am confruntat cu prea multe reminiscențe ale regimului, cu prea multe cursuri impregnate ideologic, cu profesori interesați de altceva decât de istorie. Colegi de-ai mei, de exemplul dl. Antoniu, sau dl. Ciupala, au prins și vremuri, să zicem mai apropiate de ceea ce însemnase profilul Facultății de Istorie înainte de 1989.

I. M. Ați găsit aici, în facultate un personaj, un model care v-a influențat în mod decisiv parcursul?

R. D. Depinde la ce ne referim vorbind despre modele. Model în sensul de profesor, nu în mod necesar, pentru că nu mi-am dorit de la bun început să devin profesor. Mărturisesc că, spre deosebire de alți colegi, punctul meu forte nu a fost niciodată dimensiunea didactică, pedagogică. Probabil că, dacă aș fi avut posibilitatea la sfârșitul facultății să aleg, sau dacă aș fi fost mai degrabă îndreptat către cercetare decât înspre catedră, aş fi mers probabil în cercetare. Deci, nu partea didactică mi-a atras atenția în mod particular… Dar modele există întotdeauna apropo de formarea unui istoric.  Am fost atras, ca și mulți alții de erudiția unora dintre profesori, de pasiunea lor. Eram cumva familiarizat cu ceea ce înseamnă profilul unui universitar dinainte de a intra la facultate, grație faptului că am avut ocazia să-l cunosc, prin profesorii mei din Alexandria, pe răposatul profesor Zbuchea, reputat bizantinist și specialist în istoria sud-estului european. Am întâlnit și alții ca domnia sa  în cei cinci ani de facultate. Sigur, nu tot corpul didactic era de același calibru, nu era tot construit pe același tipar, cu aceeași metodologie în predare, cu aceleaşi viziuni istoriografice și așa mai departe. Însă, în general am avut parte de profesori care m-au ajutat în devenirea mea ca istoric, de la care am avut de învățat, din anul întâi, pana în anul al patrulea, cât a durat așa numitul parcurs obligatoriu de cursuri generale, din antichitate până la contemporană, apoi în vremea a ceea ce însemna specializarea. Masterul, la vremea respectivă se numea ”studii aprofundate”. In acest stadiu, lucrurile erau deja mult mai așezate, în sensul că ne cunoșteam foarte bine între noi, aveam deja ceva istorie în spate. Masterul a fost realmente o plăcere; pentru că era o altă atmosferă, relaxată; majoritatea celor care faceau parte din grupa de master erau foarte aplicați pe direcția pe care o urmăreau pentru cercetare. Nu știu dacă situaţia a rămas și astăzi aceeaşi, dar la sfârșitul anilor 90, ea era încă de asemenea natură încât să-ţi permită luxul de a te gândi doar la stagii de cercetare, biblioteci, arhive…

I.M. V-ati ales această specializare tot din pasiune sau a existat un profesor care v-a atras mai mult catre această parte a istoriei?

R.D. Da şi nu. Specializarea ca atare a venit oarecum natural, graţie unei decantări ce s-a produs la un moment dat; trecând prin tot felul de domenii ale istoriei, de la Antichitate, până la epoca contemporană, în anul trei știam deja, în mare, ce mă atrăgea cel mai mult. O vreme, în anul doi, de exemplu, am fost serios pasionat de Bizanț, dar aici existau probleme tehnice, dacă vrei, care trebuiau remediate, într-un interval de timp scurt… Ar fi trebuit să învăţ greaca veche, iar handicapul pe care îl aveam din acest punct de vedere era destul de greu de recuperat. Trebuia ca în anul trei sau patru să încerc deja o specializare propriu-zisă în istoria Bizanțului. Ori asta nu era posibil; aș fi simulat specializarea ca atare, fară a cunoaște limba de izvor, și asta a fost hotărâtor în a mă îndrepta către cealaltă zonă de interes, și anume perioada modernă timpurie, secolele XVI, XVII, din perspectiva relațiilor internaționale. Este adevărat, a contribuit la acest lucru și faptul că am avut o bună colaborare cu profesoara cu care am studiat istoria modernă universală încă din primul semestru; datorită felului de a preda al dnei. Popa comunicarea era foarte bună… cursurile erau organizate mai mult sub formă de dialog, mai puțină narațiune… Erau cursuri care nu lăsau studentul să vegeteze în sală și atunci am avut o bună conexiune cu profesorul, care s-a păstrat ulterior, chiar dacă liniile de interes din interiorul epocii nu se suprapuneau. Însă am colaborat foarte bine, și la vremea cursului general, și în perioada specializării. Oarecum neinspirat, am centrat întreaga mea specializare până în anul cinci pe istorie modernă universală și a trebuit ulterior să recuperez partea de istorie românească, să integrez modernitatea românească în cea universală…

I.M. Deci a existat cineva care v-a ghidat spre această direcție…

R.D. Absolut! Mulți alți profesori mi-au servit, nu neapărat ca model, dar m-au influențat în ceea ce privește, să zicem, metoda de cercetare, discursul…Cursurile dnei. Petre, din anul întâi erau extrem de interesante, cursurile regretaţilor profesori Ligia Bârzu şi Radu Manolescu, asemenea…. Cursurile dlui. Boia, iarăși erau extrem de atractive; avea o metodă de predare care excela prin claritate, prin originalitatea discursului, care te împingea să vrei să știi mai mult, să citești mai mult. Faptul că în cazul domniei sale cursul era dublat de un seminar extrem de interesant (păstorit de Simona Corlan), care la rândul lui excela în ceea ce înseamnă cointeresarea studentului, a ajutat în a lăsa, în cazul meu, o urmă adâncă. Se pot înșira multe alte cursuri, contribuții ale multor alți profesori…

I.M. Lâsand la o parte latura aceasta referitoare la cursuri, profesori…știu că ați fost președintele Ligii Studenților la Istorie, că ați preluat ștafeta de la dl. Antoniu. Cum v-a marcat acest lucru viața de student?

R.D. A fost o experiență interesantă, de altă factură decât cea pe care a trăit-o dl. Antoniu, pentru că eu am preluat șefia Ligii Studentilor când ne distanțasem deja de evenimentele din 1989, iar mișcarea studențească își pierduse din intensitate. Și atunci să zicem că mandatul meu nu a fost la fel de interesant, la fel de agitat ca cel al dlui. Antoniu. Dar a fost fără doar și poate, o experiență incitantă. Este greu de lucrat cu oamenii. Este o responsabilitate pe care la vremea respectivă am acceptat-o cu ușurință tocmai pentru faptul că nu știam exact ce mă așteaptă, nu știam exact ce presupune, nu știam cât trebuise să îndure predecesorul meu sau câtă energie a trebuit să consume pentru a gestiona oameni și tot ceea ce era de interes imediat pentru studenții Facultății de Istorie până în 1994 – 1995. Am învățat din mers… De la început am constatat, fără prea multă analiză, că nu mă ridic la nivelul așteptărilor… A fost greu să îi urmez unui coleg ca Bogdan Antoniu, care are mult mai multă carismă din punctul acesta de vedere. Ai nevoie de anumite abilităţi, abilităţi necesare pentru a comunica cu oamenii, pentru a-i face sa performeze acolo unde sunt capabili să performeze. Să zicem că eu am reușit să acopăr doar parțial responsabilitățile care îmi reveneau. Am fost ajutat să scap de anumite griji și de faptul că poziţia președintelui trebuia să fie una neutră; eram obligat să mă feresc de anumite domenii care de obicei aduceau multă polemică. Și mă refer la faimoasele cazări în cămine, la departajarea celor care candidau pentru bursele oferite de Ministerul Educației, iarna și vara, responsabilități care reveneau vicepreşedinţilor Ligii. Altfel, sigur, a fost o experiență interesantă!

I.M. Ce evenimente organiza Liga la acea vreme?

R.D. Mai tot, de la activităţi civice până la cele sportive, însă mai interesante au fost cele la care am participat înainte sa preiau șefia Ligii. Liga Studenților la Istorie era o secțiune a Ligii Studenților de la Universitatea din București, iar lucrurile erau încă în așezare. Studenții erau la vremea respectivă foarte implicați în viața socială, politică…  am participat la numeroase manifestații de stradă, care erau ca fenomen social oarecum diferite de tot ceea ce întâlnim astăzi;  interesul, participarea, impactul erau mult mai mari. Nu știu dacă putem pune pe seama ritmului mult mai accelerat de viaţă, pe seama societății de consum faptul că astăzi cea mai mare parte a studenților se detașează de realități, de fenomene, dar la vremea respectivă, asociațiile studențești sau alte forme de întrunire – de la cercurile științifice, până la Liga Studenților – sau Societatea de Studii Istorice”Erasmus”, reușeau să atragă destul de multă lume…

Activitățile Ligii erau destul de variate: au mers la la ceea ce însemna apărarea intereselor studențești în mod direct, în relația cu Universitatea sau cu alte foruri, până la Ministerul Educației (au fost destule situațiile când am stat agățați de gardurile Ministerului, manifestând contra diverșilor miniștrii, sau contra unor legi ce ne lezau interesele), până la activități, să zicem, mai plăcute. Liga Studenților s-a implicat la vremea respectivă inclusiv în ceea ce înseamnă organizarea unor sesiuni de comunicări științifice, ceea ce faceți și voi astăzi, și unele chiar de dimensiuni demne de apreciat. Dacă nu mă înșel, Liga a fost implicată în 1993 sau 1994 în organizarea unei sesiuni internaționale de comunicări științifice, pentru că Societatea de Studii ”Erasmus” (cu care Liga Studenților a colaborat) făcea parte din ISHA și ea a fost cea care a organizat sesiunea în anul respectiv.  Altfel, activităţi pe care le aveți și voi astăzi: de la faimosul Bal al Bobocilor, până la taberele de vară. Atunci lucrurile erau ceva mai simple din acest punct de vedere pentru că exista un număr destul de stabil de la an la an de tabere. Puteai încă, în calitatea de student, să ai acces la hotelurile fostului BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), în stațiuni precum Bușteni sau Costinești. În astfel de locații îți puteai petrece vara, dacă întruneai condițiile necesare (dacă erai integralist şi aveai media necesară). Lucrurile erau simple și complicate în același timp, din acest punct de vedere, pentru că Facultatea de Istorie, la nivel de Universitate, se afla undeva în top în ceea ce privește notele obținute de studenți; studentii la istorie obţineau note foarte mari. La vremea respectivă, rar se întâmpla să primeşti note sub 7. Cred că ne număram printre cei care luam cele mai multe note de 10 la nivel de Universitate. Asta, cumva, a și ajutat corpul studențesc al facultății de a obține multe burse. În general, cam jumătate, sau mai mult dintre studenții dintr-un an aveau burse și existau chiar multe burse de excelență, pentru cei cu rezultate de premiant.

I.M. Ați luat contact prin intermediul ISHA cu studenții la istorie din alte țări. Cum sunt ei? Sunt diferiți de studenții din afară din cauza faptului că au o experiență politică diferită în spatele lor? Sau studenții sunt studenți indiferent de locul de unde vin?

R.D. Foarte diferiți nu aș putea spune că erau. Diferenţele ţineau sigur de faptul că trăiau într-o altă societate, aşezată pe alte principii şi pe alte realităţi politice şi sociale decât cele din care veneam noi. Dar lucrurile astea nu au creat discrepanțe foarte mari, nu au creat probleme de comunicare. Ceea ce pe mine m-a frapat, ca şi pe ceilalți colegi cu care am ieșit în 1994, la Utrecht,  a fost faptul că exista o segregare ideologică între participanții care veneau din Europa Răsăriteană (sârbi, români, bulgari, ș.a.m.d) și participanții din Europa Centrală si Occidentală, în sensul că, din punct de vedere politic, noi excelam printr-o poziţie de dreapta (atitudine care ar fi putut fi, mai degrabă, catalogată ca fiind liberală sau în orice caz, liberal-conservatoare de dreapta), în timp ce am putut constata la colegii noștri din Occident, la italieni, la nemți, chiar și la olandezi, faptul că cei mai mulți erau. ca și opțiune politică, de stânga. Iar mulți dintre ei, în special italienii, aveau o imagine idilică față de ceea ce însemnase socialismul în cazul unor state precum al nostru, sau chiar în cazul Uniunii Sovietice. Dar, altfel, sigur, era ceva nou şi de invidiat pentru noi aparatul logistic de care dispuneau facultățile respective, bibliografia la care aveai acces și pe care ne-o doream și noi. Dar la vremea respectivă, nu simțeam că exista o prăpastie foarte mare între noi din acest punct de vedere, pentru că Universitatea din București, ca mai toate universitățile din țară, a făcut eforturi considerabile de a se racorda la istoriografia occidentală. Atunci s-au primit cele mai multe cărți din afară, atunci s-au făcut cele mai multe abonamente la reviste de specialitate din numeroase țări.. Însă, din alte puncte de vedere, retardul totuși s-a păstrat. Noi am rămas, cel puțin o vreme, nu neapărat până astăzi, tributari, în materie de metodologie, de cercetare interdisciplinară. Oarecum, retardul este natural. Este de înteles; încercăm și astăzi să recuperăm, încercăm și astăzi să ne integrăm…

I.M. Am vorbit suficient de școală.. Cum vă petreceați timpul liber? Cum se distrau studenții la istorie atunci?

R.D. Eu mă număram printre cei, să zicem, externi. Venind din Alexandria, a trebuit automat să optez pentru cămin şi nu am regretat niciodată.

I.M. Grozăvești?

R.D. Nu, Grozăvești era ultima treaptă la vremea respectivă, să zicem ”cireașa de pe tort”. Oricum, facultatea avea atunci aceeași problemă ca și astăzi: nu oferea locuri de cămin celor de anul întâi; anunțul acesta a fost postat întotdeauna pe ușa facultății. Însă, grație unei medii mai bune la admitere, am reușit să obțin un loc la cămin. Nici eu nu știu exact cum am reușit! Prima mea experiență în cămin nu a fost în Grozăvești, ci in Panduri, unde am rămas și în anul doi, pentru că era comod din anumite puncte de vedere. Abia în anul trei am ajuns în Grozăvești și nu am regretat transferul. Fiecare perioadă a avut beneficiile ei. În Panduri am avut o experiență extrem de interesantă, pentru că am locuit alături de alți cinci colegi; erau faimoasele camere de șase paturi care arătau ca niște saloane de spital. Primul an în Panduri a fost unul extraordinar. Ne-am sudat între noi ca grup, în interiorul grupurilor care oricum existau natural în facultate; este o realitate pe care astăzi nu o mai regăsești în facultate, din păcate. Eu am fost în a doua sau a treia serie de 100 de studenți, împarțiți în patru sau cinci grupe. Atunci, și datorită felului în care erau organizate cursurile, și datorită faptului că dominau cei care veneau din afara Bucureștiului, grupele se mențineau foarte unite, cel puțin în primii doi ani. Oricum, în primul an, invariabil, toate activitățile se făceau în grup; ne mișcam, practic, în turmă. Examenele și cursurile nu erau singurele experiențe colective. Fiecare sesiune de iarnă și de vară erau urmate de ieșiri în grup. Am avut și o serie de petreceri în cămin în care numărul depășea cu mult capacitatea camerei, iar din acest punct de vedere, Panduri a constituit un avantaj, pentru că într-o cameră ca asta puteai înghesui o cifra absolut incredibilă de oameni (60 – 70). Repet, am avut avantajul de a rămâne foarte uniți, de a face tot felul de lucruri împreună, de la petreceri la ieșiri vara și iarna și tot felul de alte manifestări. Altfel, opțiunile nu erau cine știe ce variate… Cârciumile erau altele. La jumătatea anilor 90 aveam încă posibilitatea de a accesa un restaurant aflat peste drum foarte bine poziționat – luând în considerare locația facultății – faimosul Trocadero. Era un restaurant superb, cu o curte interioară foarte placută, cu multă verdeață și unde mergeam destul de des. Gambrinusul încă funcționa pe bulevard, dincolo de Cercul Militar. În fine, mult din timpul liber îl petreceam în preajma căminului, întâi în Panduri, apoi în Grozavești. Acesta din urmă excela, ca și astăzi, prin terase, așa că aveai de unde să alegi. Ca ieșiri, în general, în primii doi ani, am ieșit organizat după fiecare sesiune, fără să ne impună cineva, evident, pe Valea Prahovei. Bușteniul cred că a fost cel mai frecventat loc, Azuga – o data sau de doua ori, iar la mare, invariabil Costineștiul. Este locația în care am ajuns, cred, în fiecare an.. Oricum, căminul a fost pentru mine o experință destul de lungă – șase ani și probabil că s-ar fi mai adăugat cel puțin un an, numai că între timp a apărut posibilitatea de a concura pentru o bursă în strainătate, iar lucrurile s-au schimbat din acest punct de vedere: am plecat din țară la sfârșitul anului 1998, iar când am revenit a trebuit să mă descurc pe cont propriu și să apelez la altă soluţie decât căminul.

I.M. Care este părerea dvs. cu privire la studenții la istorie de astăzi? Cum vă apar dvs. din postura de profesor?

R.D. Sunt la fel de dezorientați cum eram și noi la vremea respectivă; sunt la fel de pasionați – unii dintre ei – de domeniu, sunt la fel de entuziasti. Ba unii dintre ei sunt chiar foarte entuziaști. Mi-a displăcut întotdeauna povestea asta: să măsor o generaţie cu alta. Există în fiecare an un număr de studenți ce vin din pasiune la această facultate. Cât este de mare pasiunea asta, câţi conștientizează în ce se poate cuantifica pasiunea ca atare sunt aspecte, iarăși, diferite de la caz la caz. Sunt, desigur, destui care nu au pasiunea respectivă pentru istorie. Aceștia vin pentru a obține o diplomă de studii universitare, în ideea că vor putea accesa un domeniu oarecare mai târziu. În fond, facultatea îţi oferă o pregătire teoretică, problemele vin după, când trebuie să vinzi pregătirea pe care o ai, sau nu. Până în 1989 știai clar că există câteva domenii în care urmai să funcționezi după, fie în învațământul pre-universitar sau universitar, fie în cercetare. Unii, nu mulţi, de exemplu, prof. Valentin Stan sau prof. Dobre, absolvenți ai facultății noastre, au ajuns să lucreze în diplomație. Dar, în general, cei mai mulţi știau că vor ajunge să predea. Conta foarte mult media, repartiția finală… statul comunist își rezerva aceasta responsabilitate de a te loca undeva. Şi aşa se realiza legătura între dimensiunea teoretică şi cea practică. Era rău că nu te motivau, că nu te ambiționau să cauți și alte oportunități. După 1990, lucurile au început să se schimbe; o vreme, însă, majoritatea studenților au continuat să se îndrepte tot către învățământ, și nu pentru că nu aveau altă alternativă, ci pentru că asta vroiau să facă Asta până când lucrurile au început să se degradeze economic şi material în învățământ. Ca urmare, cifra celor care, de la an la an, s-au îndreptat către şcoli a început să scadă; situația economică și-a pus amprenta asupra acestui domeniu, asupra meseriei ca atare. Dar altfel, plaja de oportunităţi s-a mărit mult. Un absolvent la istorie are, cel puţin teoretic, posibilitatea de a accesa foarte multe câmpuri de activitate, foarte multe domenii, chiar și cele tehnice.

I.M. Iar mulți sunt atrași de titulatura ” Relații Internaționale”…

R.D. Fără doar și poate, lucrurile stau așa în cazul multora, dar și aici este foarte greu de cuantificat exact ce înțeleg cei care se înscriu la secția respectivă din ”relații internaționale” și cu ce fac legătura în zona practică, cu o viitoare meserie, de exemplu, dacă o leagă de domeniul diplomației sau de organizațiile internaționale. E greu să ai o imagine exactă! Poate că aici greșim și noi că nu creăm niște filtre, niște instrumente care să ne permită să aflăm lucrurile acestea dacă nu din primul moment, din primul an, măcar pe parcurs, să ajutăm, studentul în final să facă o opțiune pe măsura capabilităților pe care le are, pe măsura dispozițiilor pe care le are. Din nefericire, cred că destul de mulți încheie parcursul de trei ani fără să știe exact în ce direcție să o ia și văd deja că pentru unii masterul este o soluție de eschivă, respectiv posibilitatea de a mai amâna un an sau doi o decizie pe care nu vor să o ia. Şi nu asta ar trebui să fie menirea masterului! Dar societatea este astfel aşezată în momentul de față încât multe lucruri sunt confuze…

I.M. Aveti ceva să le transmiteţi studenţilor de la Facultatea de Istorie de astăzi?

R.D. Sper din tot sufletul să-şi păstreze pasiunea pentru ceea ce a însemnat opţiunea lor iniţială, să regăsească cât mai mult din ceea ce şi-au imaginat că au să găsească în răstimpul celor trei sau cinci ani, sau chiar mai mult decât atât,  şi să reziste în condiţiile actuale ale parcursului universitar, pentru că, din păcate, societatea şi felul în care ea evoluează nu încurajează foarte mult pe cei care sunt atraşi de studiu, pe cei care vor să se specializeze ş.a.m.d. Domeniul nostru este, din păcate, ca multe altele din zona umanistă, unul defavorizat; suportă foarte multe asalturi în ultima vreme din partea multor factori pe care nu are sens să-i amintesc aici şi asta descurajează foarte mult, nu doar profesorii, ci şi studenţii. Şi este trist ca un profesor să nu mai poată ghida, să nu mai ştie ce să răspundă unui student atunci când e întrebat cu privire la viaţa de după facultate… Sunt atâţia factori în discuţie, încât este greu să mai răspunzi unui om cu inima uşoară în ideea că realmente l-ai îndreptat spre drumul cel bun.

Interviu realizat de studenta Iulia Mustăţea, Anul III, RISE, Facultatea de Istorie.

Alarmaţi de ceea ce se întâmplă cu Bucureştii, ne-am gândit să stăm de vorbă cu cineva care înţelege mai bine ce se întâmplă în jurul nostru… Domnul profesor doctor Andrei Pippidi (președinte al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice între 1997 – 2001, profesor universitar la Facultatea de Istorie şi editorialist la Dilema Veche) a acceptat invitaţia noastră la o discuţie despre metamorfoza patrimoniului şi a Capitalei. Scopul nostru este de a creşte gradul de conştientizare a importanţei deosebite pe care monumentele istorice o au atât pentru imaginea oraşului, cât şi pentru identitatea lui culturală.

I.M.

Iulia Mustățea: Ştiu că dumneavoastră sunteţi din Bucureşti. Care este imaginea Bucureştiului din copilăria şi tinereţea dumneavoastră? Cum era el? Care era farmecul lui? Şi cum s-a schimbat el de atunci?

Prof. Dr. Andrei Pippidi: Ca să vă răspund, trebuie să vă spun că atunci erau mai multe grădini. Nu parcuri publice! În grădini petreceam timpul, fără să am sentimentul că mă apropii de o viaţă omenească. În parc era ceva oficial. Îmi pare rău, dar aşa a fost pentru generaţia mea, în timp ce, atâtea case vechi, aveau în faţă o fâşie de grădină, care a fost suprimată, străzile s-au lărgit, şi primul lucru sacrificat a fost aceste petice de verdeaţă. Contau foarte mult…

I.M. Dădeau un alt aspect…

A.P. Fără îndoială! Şi aici nu mai vorbim de trecut, prezent şi viitor. Este veşnic! Omul are nevoie de aceste elemente ale naturii ca să le simtă cât mai aproape. Şi nu ia tramvaiul ca să ajungă la parc. Trebuie să aibă, pur şi simplu, sub ferestrele lui aceste grădiniţe. Aceste grădiniţe de care vorbesc, erau, evident, moştenirea unora mult mai întinse. Atunci casele erau mult mai rare, înconjurate de grădini mult mai adânci, dar asta nu am mai apucat-o nici eu… Aceasta este, aş zice, trăsătura cea mai importantă a oraşului pe care îl regret. Despre ce am pierdut ca arhitectură îmi este greu să vorbesc, pentru că şi atunci nu supravieţuiau decât colţuri care acum s-au rărit foarte tare, dar şi atunci nu erau decât puncte relativ izolate, afară de, să zicem, buzunare rămase neatinse, cum este cel, aproape intact astăzi, din spatele Bisericii Armeneşti; străzi precum Termopile, de pildă. Pot să vă spun că la Berlin, de unde m-am întors ieri, am putut să văd un extraordinar muzeu de istorie al oraşului care mi-a dezvăluit ceea ce pur şi simplu nu puteam bănui. Înainte de cumplitele, catastrofalele bombardamente ale războiului, din 1944-1945, înfăţişarea oraşului era cu totul alta. Era impresionant, monumental, dar nu doar cu câteva străzi în centru, cum era, de exemplu, Bucureştiul lui Carol I, ci aceste străzi întregi de palate erau de suprafeţe imense! Neputând să le facă la loc, au găsit altă soluţie: oraşul, acum, respiră până în adâncul plămânilor. Este un oraş cu spaţii largi între construcţiile noi, care nu sunt de un modernism ostentativ, obraznic, aş zice, iar impresia generală este agreabilă, de confort.

I.M. Intr-adevăr, Bucureştiul nu are străzile largi de care vorbeaţi în cazul Berlinului. Dar de ce nu încercăm să valorificăm ceea ce avem? De ce lipsa aceasta de interes din partea tuturor?

A.P. Pentru că, oricât de curios ar părea unei studente la istorie, majoritatea populaţiei, şi nu numai în Bucureşti, are un total dispreţ pentru istorie şi asta vine dintr-o ignoranţă, la fel, totală! Adică..trecutul, ce înseamnă? Lecturi! Le aruncam şi facem altceva… Acest nărav, această meteahnă, eu le văd şi în trecutul nostru care avea şi el un trecut. Altfel nu ne-am găsi în situaţia de a lupta pentru case de la 1900, în timp ce în alte oraşe acest adânc respect se arată unor case din secolul XIV!

I.M. Şi ce am putea face în acest caz? Noi, studenţii la istorie?

A.P. Cred că aţi pornit pe un drum foarte bun! Mai departe nu pot să îmi închipui decât gesturi extreme care nu se fac în fiecare zi, dar care se pot face într-o situaţie excepţională.

S-a întâmplat, de pildă, la Petersburg, în anii `80, când deja regimul sovietic dădea semne de declin, de şubrezenie, dar era încă ameninţător. Când una sau alta dintre clădirile oraşului a fost ameninţată, s-au făcut lanţuri vii! Au ieşit oamenii pe stradă, mână în mână! Astfel de manifestaţii au putut să impresioneze pentru că imediat presa străina, desigur, au semnalat aceste gesturi.

Daniel Velicu: Haideţi să ne referim la un caz autohton. La Palatul Ştirbei. Acolo se doreşte crearea unui centru comercial de către noul proprietar. ..Ştiţi că la un moment dat, mai ales ONG-urile, au sprijinit CNMI, Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, pentru respingerea acestui proiect. Cum a trecut totuşi, până la urmă, de însăşi CNMI?Ştiu că dvs. nu aţi fost acolo când s-a hotărât şi nici doamna Derer…

A.P: Eu abia în seara acelei zile mă întorceam din străinătate…Aşadar, nu am fost de faţă. Era ultima zi de miercuri din lună.. Acum, nu vă imaginaţi că sunt cine ştie ce zile de urmat sau de ocolit. Pur şi simplu poate a fost altceva. Absenţa sau prezenţa unora a făcut mai uşor pentru anumiţi colegi să îşi schimbe părerea manifestată cu alte prilejuri, părere aidoma cu a mea şi a dnei Derer. Chiar am întrebat cum se face de au fost modificări de poziţii. Mi s-a spus: da, uitaţi-vă, urbanistul nostru, domnul profesor Vlaşcu a fost singurul membru al acestei adunări care a votat contra. Şi totuşi, cu nu ştiu cât timp înainte, votase pentru. Nu pot să înţeleg, dar nici nu cred că are aşa mare importanţă. Nu o atitudine personală, ci o atitudine colectivă contează. Domnul Paleologu a spus un lucru important ieri: avem nevoie să vedem noul proiect pentru construcţia din spatele palatului Ştirbei. Un asemenea proiect nu poate fi păstrat secret. Deci, nădăjduim că va fi publicat. Deocamdată ne bucurăm că ministrul, şi nu este prima oară, a avut atitudinea pe care o aşteptam.

D.V. Ştiu că se discută despre construcţia centrului respectiv în spatele palatului, dar nu este foarte clar dacă palatul va fi sau nu restaurat..

I.M. Conform proiectului nou, palatul, oficial, va fi restaurat…

A.P. Cu vorbe! Ni se arată oarecum în amănunt ce se va face în jur şi pe urmă se adăuga „şi vom restaura şi palatul” punct! Ceea ce era absolut scandalos într-un proiect care a fost respins, era că, în afară de construcţia înaltă care urma să se ridice în spatele palatului, în faţă, în spaţiul lăsat de la mărginea străzii până la intrarea în palat (ceea ce fusese cândva o grădină, care se completa cu cea din spate –  complet suprimată încă din anii `50, când au fost aduse acolo camioane, butoaie pentru un depozit de vinuri) urmau să coboare trei etaje cu galerii, magazine, parcaj… Nebunie furioasă! În aceste condiţii, cine putea să creadă ca palatul va mai sta în picioare? Despre asta nu am mai auzit nimic, dar aş vrea să văd şi eu proiectul că să îmi dau seama dacă s-a păstrat ori nu această parte complet dementă a proiectului.

D.V. Nu înţeleg cum un proiect de o asemenea anvergură este atât de secretos?

A.P. Tocmai pentru că este de o asemenea anvergură.. Este vorba de mulţi bani!

D.V. Şi de multe interese, de altfel…

A.P. Domnul Popescu, deşi destul de tânăr, este un om foarte bogat. A avut bani să cumpere, iar acum nu vrea să piardă şi se aşteaptă să câştige din toată afacerea aceasta.

D.V. La un moment dat, chiar de la cabinetul domnului Boc a plecat ideea că investitorii trebuie susţinuţi.

A.P. Păi investitorii mai dau bani şi pentru alegeri. Sunt unii care susţin pe oricine, şi fiţi siguri că dau şi cu stânga şi cu dreapta ca să fie liniştiţi, oricine ar câştiga.

D.V.: Am văzut acum un nou proiect – cel cu privire la strada Berzei-Buzeşti. Ştiţi că acolo se doreşte să se facă un nou bulevard. Cum vi se pare această idee? Credeţi că este nevoie de un nou bulevard care să aducă maşinile în centru? Trebuie să ţinem cont că acolo este o zonă protejată…

I.M. Acolo se află o serie de monumente, precum Biserica Sfântul Dumitru, piaţa Matache Măcelaru...

A.P. Cum vreţi să vă răspund? Un răspuns practic, de om care îşi trăieşte viaţa cu nevoile ei în acest oraş sau un răspuns ca la carte, sau la catedră?

D.V. Ce credeţi cu adevărat, ca om care trăieşte în Bucureşti?

A.P. Ca om care trăieşte în Bucureşti, văd necesitatea unei artere largi, directe, dar am trăit şi fără ea. Asta este tot ce pot să spun. Sigur că asta înseamnă sacrificarea unor clădiri care poartă caracteristicile unui Bucureşti pe care îl pierdem, şi înainte de a-l pierde de tot, îl uităm. Dar mai este ceva. Tot ca bucureştean care îşi trăieşte viaţa de toate zilele, pot să spun că Matache Măcelaru este preţios, este mai important decât orice monument istoric fiindcă viaţa unui cartier întreg este ancorată pe acest obiectiv. Un cartier… nu am spus destul! Sunt oameni care vin din toate colţurile Bucureştiului acolo! Deci piederea aceastei pieţe, cu o vârsta apreciabilă – cred că se apropie de un secol – va fi o dramă! Acesta este răspunsul meu, după cum vedeţi oarecum ambiguu, din cauza complexităţii situaţiei.

D.V. La un moment dat, eram la o conferinţă chiar cu dl. Pătraşcu (arhitectul şef al capitalei) şi l-am întrebat care este părerea dumnealui. Şi după cum spuneaţi şi dumneavoastră, adevărul se află undeva la mijloc. Dar ce nu mi-a plăcut mie este faptul că acest proiect se bazează pe nişte studii din anii `90.

A.P. Mai demult cred… Eu ştiu foarte bine ca în anii `80, Ceauşescu era pregătit să radă Buzeştii, şi nu o singură latură, ci amândouă. Ştiu aşa de bine, pentru că la numărul 42 este fosta casă a lui Nicolae Iorga, Casa Semănătorului – pentru că acolo se întruneau membrii acestui grup literar, casă care s-a aflat în mare primejdie atunci. Eu am fost acolo, am vorbit cu descendenţii familiei care avusese casa pe la 1900, am putut să îmi fac o idee despre interiorul ei, despre grădina pe care nu o bănuieşte nimeni în spatele casei. În sfârşit, am încercat si atunci (trebuie să fi fost prin `85 sau `86) să iau legătura cu oameni destul de influenţi ca să întârzie realizarea acelui proiect. Pe urmă, fireşte, din `90, am crezut că am scăpat. Într-un fel, da, jumătate din stradă este cruţată, se pare, dar jumătatea cealaltă, cu Hotelul Marna, cu fosta Librărie din Colţ, urmează să cadă.

D.V. Pentru că tot a venit vorba de Hotelul Marna. Ştiţi că acolo deja se fac exproprieri. Acum vreo doi ani, pe Hotelul Marna se cerea 1,2 milioane euro. Acum, doar 400.000. Să nu mai vorbim de oamenii care locuiesc acolo. Pe un apartament de două camere, se oferă undeva la 40.000 euro. Este o sumă mult prea mică pentru a-ţi cumpăra ceva în altă parte. M-am uitat şi la alte oraşe mari, unde nu se recurge la asemenea măsuri. Părerea mea este că ar trebui să încurajăm mai mult transportul în comun. Părerea mea este ca o stradă în plus nu ar ajuta cu nimic traficul în zona aceasta.

A.P. Şi nu ar ajuta cu nimic pe arhitecţii flămânzi care aşteaptă să construiască şi care deci susţin proiectul pentru că asta ar însemna comenzi substanţiale. Nu întâmplător arhitectul şef are poziţia pe care o are.

D.V. Vis-a-vis de Universitate se face o parcare subterană… Ştiţi la fel de bine ca mine că dedesubt va fi sit arheologic.

A.P. Bineînţeles! Vor fi găsite ruinele de la Sfântul Sava.

D.V. Tocmai din acest punct de vedere nu ştiu cât de bine este gândit proiectul, pentru că, la fel ca şi în Centrul Vechi, lucrările vor fi oprite pentru nu ştiu cât timp… Mi se pare un proiect pe care Primăria l-a aprobat fără niciun fel de logică.

A.P. Puteau foarte bine să întrebe experţii, populaţia cartierului. Într-un oraş eminamente civilizat cum este Geneva, am putut să văd în legătură cu înlăturarea unei clădiri banale, dar vechi, cum s-a făcut un plebiscit, iar vecinii şi-au dat semnăturile pentru sau contra. Noi nu ne-am trezit încă şi continuăm să acţionăm ca înainte de 1989…

Interviu realizat de studenţii Iulia Mustățea, an III, RISE şi Daniel Velicu, Master, an II, IPRI, pe data de 4 noiembrie 2010.

Sursa imagine aici.

Este pregatita societatea romaneasca pentru un muzeu al comunismului?

Societatea romaneasca este ea insasi un muzeu al comunismului. Priviti in jurul vostru. Haine optzeciste, cenusii si grele, indata ce vine iarna; mentalitati obediente fata de un sefulet cu un dram de putere; spaime fata de ziua de miine si nostalgii fata de ziua de ieri. In momentul de fata, o buna parte din societatea activa a crescut si s-a format in perioada anilor 1970-1989. Iar decidentii sunt din perioada anterioara: 1960-1970. Si ce este mai grav, copii acestor decidenti sunt, in continuare, preferati in pozitii sociale importante- chiar si universitare – in defavoarea celor care nu au privilegiul si aiba parinti cu pozitii sociale mostenite din vechiul sistem.

Avand in vedere limitarile cronologice ale regimurilor dictatoriale, ce denumire ar fi mai indicata? Muzeu al comunismului sau al dictaturii?

Un muzeu al opresiunii. Pentru ca avem dictatura politica dar avem si dictatura micului cabotin, al sefului de birou sau de institutie, dictatura in miniatura formatata dupa modelul dictaturii oficiale. Observati ca modelul Traian Basescu, al presedintelui “dictat” este exportat catre decidentii tuturor institutiilor bugetare, care vor taia si vor spanzura dupa bunul plac cu prilejul concedierilor.

Care ar fi impactul educational al unui astfel de muzeu pentru tanara generatie?

Primul mesaj cu impact ar trebui sa fie necesitatea unei generatii solidare in interiorul ei. Sa reactioneze solidar in fata abuzurilor de orice fel. Si apoi sa nu accepte obedienta pentru micul compromis in defavoarea libertatii de opinie. altfel vor fi ideplinite conditiile care hranesc orice generatie ratata cum este aceea care se auto-intituleaza ” generatia optzecista”. In realitate, generatia “optzecista” a trait intr-o obedienta asumata, neproducind nici un fel de reviriment cultural in anii 1980, iar dupa 1990 a jucat un fals rol de dizidenta mimata. De aceea Romania se afla intr-un hiatus cultural. din cauza micului compromis de gasca cultivat de “optzecisti”, multi dintre ei fiind astazi conferentiari (din cauza varstei si nu a valorii) prin Universitatea Bucuresti.

Care credeti ca va fi un prim rezultat al Scolii de Vara IRIR in societate si mass media?

Impactul social si mediatic va fi cel mult mediocru. Aceasta pentru ca in momentul de fata Romania se afla intr-o prabusire morala si sociala fara precedent iar cel dintai strat distrus este cel cultural si educational.  Din punctul meu de vedere, cultural vorbind, in tara noastra jocurile s-au incheiat pentru cel putin doua decenii. Adica pina cind va iesi din joc, fie si prin extinctie biologica, generatia “optzecista” si mentorii lor.

Un mesaj pentru studentii interesati de istorie si de Scoala de Vara IRIR.

Fiti solidari in fata abuzului de putere care sprijina non-valorile. Refuzati obedienta si santajul micului compromis, care cel mult va poate oferi locul al doilea intr-un joc unde ar fi trebuit sa primiti marele premiu.

Interviu realizat de Simona Barbu, 27 iulie 2010